Cool by Tünde

Ce poate fi mai fain decât să vezi oameni care se autodepășesc și își împărtășesc trăirile? Apa mișcată de brațele lui Cameliu Costache s-a dus mai departe, ajungând și în trăirile Mirela Dringa Mirelei:

"Aș putea vorbi despre mine începând cu ceilalți... De ce ar fi pe primul loc caiacul? Pentru că mi-a intermediat în mod fidel și constant descoperirea unei lumi despre care nu aveam nici chiar mai vagă idee... Și de care mă temeam... Relația cu necunoscutul ne scoate din starea de confort...
Și apoi, EL... Eul... Eugenul... cel ce mi-a dăruit caiacul și mi-a fost maxim îndrumător.
FĂRĂ EL NU SE PUTEA...
Această continuă colaborare, ape, oameni, plutire, a făcut ca în 7 ani să trăiesc cât într-o viață...
O viață a superlativului creat de simplitate, de natura pură, de locuri sălbatice... Am vâslit acasă în România frumoasă, pe câteva lacuri, în Delta Dunării, un pic pe mare, dar cea mai mare atracție am avut-o constant pentru bătrânul Danubiu, a cărui traiectorie românească am străbătut-o aproape în totalitate, anul trecut... Și acolo, în România mea, pe Dunărea mea, pe Dunărea de care mi-am dat seama că am desăvârșit trăirea... Erau zile întregi în care nu vedeam niciun om, dar când îl întâlneam erau uimitor de primitori, deschiși, frumoși... sate, orașe, oameni ce aveau un singur numitor comun...
APA... pentru ei însemna TOTUL, hrana, divertisment, relaxare, evadare...
Pentru acei copii, Dunărea era și mama, și tata. Acei copii care, cu sfințenie, adunau PET-uri de pe maluri, din apă, pentru că acasă lipsurile erau permanente... deși belșugul câmpiilor, respectiv grâul, se încărca în barje și dispărea ușor în amonte spre Occident.
TU, copile al Dunării, tu, copile al Deltei, meriți mult mai mult decât un cadou de Crăciun. Pentru tine ar fi bine să se deschidă uși și nu ușile mașinilor de fițe și ale magazinelor cu haine de firmă...
Pentru tine, copil de Letea, ce ai cerut în scrisoarea către ca familia ta să se poată descurca mai ușor... Pentru că da, cuvântul de ordine în deltă este DIFICULTATEA VIEȚII... pentru tine, copil al satelor Deltei, în care apa nu curge la robinet, iar cea caldă este un lux...
De aceea, Moș Canotca ar trebui să aibă caracter permanent și universal...
Știam că nu-s prea pregătită pentru Razelm, că sunt veriga slabă a grupului, dar nu am cedat... Mă gândeam la copilul din Deltă ce a cerut în scrisoare alimente pentru masa de Crăciun, nu un telefon de ultimă generație...
Și ce gândesc acum, după marele examen Razelm...
Că reușita traversării se datorează acestei frumoase echipe, creată aparent întâmplător, din oameni deosebiți...
Zarurile au fost aruncate, acționați, oameni buni!!!

Pe Mirela și pe Eul tot Dunărea mi i-a adus în viață. An de an veneau la Ciprian să se dea. Au aflat de modeste­le noastre acțiuni de a aduce zâmbete. Ghici ce? Din prima clipă s-au alăturat.
Ce mi se pare fabulos este că au legat dăruitul pentru ceilalți cu dăruitul pentru sine. Oare asta să fie diferența dintre cei buni și cei care doar comentează fapta bună?
Adică te-ai gândit cumva că, dacă tu ai parte de o experiență mișto pentru tine și asta aduce bucurie pentru cineva, ești binecuvântat?
Prietenia cu Moș Canotcă a fost definitivă. Au susținut fiecare nebunie, au vâslit pentru apa sigură a grădiniței din Sulina (o acțiune nu tocmai reușită – din păcate, se mai întâmplă și așa), mai apoi au zis „da” la

Paddle for Joy 2025.

Hai să îți povestesc despre provocarea unde 🎅 Moș Canotcă, cu elfii lui, a incitat la aventura Deltei Dunării – acolo unde bucuria ajunge mai greu. Dar nu a vrut să meargă singur. A vrut să vâslească împreună cu tine.
Frumos știe Roxana să scrie, și știi de ce? Pentru că e OM frumos. Pentru mine e Omul care mi-a spus „Mama Tünde” (nu puteam să îmi doresc mai mult).
Chemarea era pur și simplu provocatoare și crea un cadru în care toți să poată deveni mai buni.
Timp de o lună s-a vâslit pentru bucurie, pentru cei 350 de copii ai apelor . Mișto tare a fost că
🚣‍♀️ Ai putut alege cm să participi:
1️⃣ Paddler fizic – ai vâslit efectiv, pe orice luciu de apă (lac, râu, mare, canal, Deltă, chiar și bazin).
2️⃣ Paddler virtual – ai susținut campania prin Galantom, ai promovat cauza ș
3️⃣ Ai adoptat o scrisoare – ai primit dorința unui copil și i-ai trimis cadoul visat, direct către inima Deltei.
Cum e să fi fizic undeva și binele să străbată mări, munți, ape, țări, continente, orașe?

Bunătatea poate lucra și ea remote. Nu cere birou, pontaj sau ședințe pe Zoom. Doar un OM.

Urmează să mai scoatem povești din sac.

Urmărește-ne , dă mai departe dacă te-a atins ceva. Poți face parte și tu din poveste, poți fi și tu picătură a apei mișcate de Cami.
💙 Susține și tu bucuria adusă pe ape aici: https://donate.stripe.com/aEU5oif2b6XCgQE5kl

OAMENII DINTRE APE
Pentru înotul lui Cameliu Costache 🏊‍♂️31,854 de kilometri înotați în 13 ore 10 minute și 20 de secunde🏊‍♂️
pe Razim a fost nevoie de o mică lume, chiar așa pestriță să ne putem.bucura de viață.. În spatele evenimentului superb a fost o întreagă echipă: elfii care au asigurat hrana, au făcut fotografii și filmări, transmisii, interviuri și au consemnat fiecare moment al evenimentului. Ei s-au ocupat și de odihna echipei, de starea de bine a tuturor și de tot ceea ce a fost necesar pentru ca această traversare să se desfășoare în cele mai bune condiții.
Emoții mari au fost pentru bărcile de care aveam nevoie. Una să aducă caiacele înapoi de la Gura Portiței. Cu greu l-a găsit Corina pe Alexei. Caiaciștii știu ce înseamnă această operație care pare simplă... dar chiar nu e. Spre seară a venit și Timo. El va conduce barca de susținere, cm îi zicem noi – rolul ei era unul foarte important. Pe lângă însoțirea echipei din apă, trebuia să fie pregătit pentru orice eveniment nefericit. Nu vreau să detaliez toate riscurile înmulțite cu 10 care existau. Clar era nevoie de cineva care cunoștea zona și înțelegea dimensiunea responsabilității.
Barca lui Timo.
Dar cine este omul care avea să stea cu noi aproape 14 ore pe Razim?
Poate cel mai bine îl descrie fiica lui, Diana.
Timofei Tit, este cel mai mare dintre cei cinci frați – două fete și trei băieți. A crescut într-o familie de pescari și a învățat meseria încă din adolescență. În Sarichioi, pescuitul este parte din viața de zi cu zi. Pentru el, a fost și meseria din care și-a întreținut familia.
A învățat să citească locul înainte să învețe să-l explice. Îi cunoaște schimbările după culoare, după miros, după felul în care vântul ridică suprafața. Știe când Razimul se pregătește de furtună și când, deși pare liniștit, ascunde curenți puternici. Pentru el, locul acesta nu este doar un loc de muncă. Este memoria familiei, drumul către casă și felul în care a înțeles lumea.
Diana își amintește copilăria cu scoici aduse de la pescuit, pești imenși și lăzi de pește împărțite prin vecini. Pe vremea când se mai pescuiau sturioni, mânca caviar fără să știe cât de rar avea să devină.
Timo se trezește și astăzi la 4 dimineața. La 5 este pe Razim. Vara sau iarna, pe ninsoare sau pe furtună.
„Peștele nu așteaptă”, spune el.
Dar poate că nici Timo nu a învățat vreodată să aștepte. A învățat să plece înainte de zori, să citească cerul și să se întoarcă atunci când locul îi permite. A învățat să aibă încredere în ceea ce nu poate controla și să nu subestimeze niciodată un lac care, de la mal, pare nemișcat.
După pescuit urmează cherhanaua, gospodăria și animalele casei. În urmă cu cinci ani, când turismul a început să schimbe Sarichioiul, Timo a cumpărat o barcă Plimbări cu Barca - Sarichioi și a început să ducă oamenii pe canalele Deltei.
Barca nu i-a schimbat legătura cu locul. Doar i-a dat un alt fel de a-l împărți cu ceilalți. În loc să aducă doar pește la mal, a început să ducă oameni către locurile pe care le știa dintotdeauna: canale ascunse, stufărișuri, colonii de păsări și cotituri pe care le recunoaște fără ezitare.
Le povestește turiștilor despre păsări, despre Deltă și despre comunitatea de ruși lipoveni din care face parte.
Când vorbește despre Razim, nu vorbește ca un ghid care recită informații. Vorbește ca un om care a trăit lângă același loc atât de mult timp, încât a ajuns să-i recunoască tăcerile. Pentru el, fiecare drum are o poveste, fiecare vânt un semn, iar fiecare întoarcere la mal este o promisiune ținută.
Diana a plecat din Sarichioi la 15 ani, la Constanța, apoi la București, unde a urmat Facultatea de Inginerie Chimică și masterul la Politehnică. Astăzi este manager într-o multinațională din domeniul stomatologiei.
Îl ajută pe tatăl ei să-și promoveze afacerea cu barca.
Ea este departe. El este tot acolo.
Între ei rămâne însă locul din care el nu a plecat și către care ea se întoarce ori de câte ori vorbește despre casă.
───
Pe Timo noi l-am cunoscut pe Razim.
Timp de aproape 14 ore, barca lui a fost baza noastră. Am filmat, am transmis, am fotografiat, am mâncat, am râs, am amuțit, am ascultat vântul, valul, frigul, soarele și am urmărit fiecare mișcare a înotătorului și a celor șase caiaciști.
Timo a stat la cârmă.
A stat acolo cu liniștea omului care știe că locul nu trebuie dominat, ci ascultat. A schimbat direcția înainte să vedem noi vântul, a încetinit când valurile au început să se ridice și a ținut barca aproape de înotător fără să-i tulbure ritmul.
Ne-a povestit despre pescuit, despre Sarichioi și despre Deltă. Ne-a arătat locuri pe care le știe de o viață și a avut grijă să fim mereu în siguranță.
Din când în când, își ridica privirea către orizont, apoi către Cameliu. Nu spunea multe. Nu era nevoie. Părea că măsoară distanțele nu în metri, ci în respirații, valuri și minute. Pentru el, fiecare om de pe barcă devenise, pentru acea zi, responsabilitatea lui.
La un moment dat, când ne-a cuprins foamea, a scos din „straiță” o scrumbie afumată.
„Am adus-o pentru voi.”
Am împărțit-o între noi și am mâncat-o până la ultima bucățică.
A fost, fără discuție, cea mai bună scrumbie afumată pe care am mâncat-o vreodată.
Poate pentru că era bună. Poate pentru că venea din lumea lui Timo, dintr-o dimineață începută înainte de răsărit, dintr-o viață în care munca și locul în care trăiești nu pot fi despărțite. Sau poate pentru că, în mijlocul unei zile lungi și obositoare, ne-a oferit ceva mai mult decât mâncare: o parte din casa lui.
Mai târziu, Timo ne-a arătat fotografii de la nunta Dianei. Ne-a povestit despre ea, despre viața ei departe de Sarichioi și despre cm îl ajută să ducă mai departe plimbările cu barca.
Vorbea despre fiica lui cu o mândrie discretă, fără să ridice vocea. În fotografiile de pe telefon, Diana era departe de Razim, într-o altă lume, dar Timo o aducea mereu înapoi prin povești. Iar când vorbea despre barcă, despre turiști și despre drumurile pe canale, se simțea că nu construiește doar o afacere. Își construia un pod către ea.
În timp ce el vorbea, Cameliu își continua înotul.
Pe aceeași întindere erau un pescar care nu a plecat niciodată cu adevărat, o fiică plecată departe și o echipă venită să ducă povestea mai departe.
Noi am venit să documentăm înotul pentru copiii Deltei. Să dăm startul la Moș Canotcă, să aducem bucurie.
Timo ne-a dus.
Ne-a dus prin vânt, prin valuri și prin orele lungi ale zilei, cu aceeași răbdare cu care își conduce barca de zeci de ani. Timp de 14 ore, pe barca lui, poveștile noastre s-au întâlnit.
Povestea unui copil care înoată pentru alți copii. Povestea unei fiice care a plecat, dar nu s-a desprins niciodată de locul în care a crescut. Și povestea unui om care și-a petrecut viața aici, până când locul a devenit parte din el.
Timo nu ne-a oferit doar o barcă.
Ne-a oferit locul lui sigur pe lume.
Oare cm stau în caiac 14 ore ....de înotător nu mai.zic ne întreba Timo ...
Poate găsim.ceva în sacul moșului.și despre asta .


Urmărește, dă mai departe dacă te-a atins ceva. Poți face parte și tu din poveste, poți fi și tu picătură a apei mișcate de Cami.

Susține și tu bucuria adusă pe ape

Povestea apei mișcate de Cameliu Costache nu începe și nici nu se termină la Razim.

Ca să înțelegi ce înseamnă cei aproape 13 ore în apă, 31,85 kilometri de Razim, înotați, trebuie să te întorci cu mult în urmă, la un copil de 5 ani care, în 1974, era cât pe ce să se înece în Lacul Tineretului.
Un om în vârstă l-a salvat și l-a dus acasă.
Tatăl lui ar fi putut să-l țină departe de apă. A ales contrariul‼️ În iarna acelui an, l-a înscris la înot, la profesorul Mircea Olaru, cel care avea să-i devină mentor și care avea să fie distins, mai târziu, cu titlul de Maestru Emerit al Sportului.
A fost o alegere care avea să-i schimbe viața.
Au urmat anii de antrenamente și competiții de natație, iar în 1983 Cami a început polo pe apă. Aici și-a dezvoltat forța, rezistența, orientarea și capacitatea de a continua atunci când efortul depășește limitele obișnuite.
La 11 ani, traversa deja Lacul Snagov, aproximativ 15 kilometri, cu tatăl său urmărindu-l din barcă. Prima reușită de apă deschisă alături de tată🚣‍♂️💙🏊‍♂️

Cami a devenit înotător de performanță, triatlonist, maratonist și, în cele din urmă, înotător de ape deschise.
În 2020, a traversat dus-întors Lacul Vidraru: 21 de kilometri. Au urmat Beliș-Fântânele, Tarnița, Snagov, Paltinu, Ohrid, Izvorul Muntelui, Prespa, Butrint, Bosforul, Insulele Adalar, Thassos, Golful Aqaba și Hammamet — zeci de kilometri înotați în lacuri, mări și strâmtori.
Au venit și performanțele în competițiile de anduranță.
În 2023, a câștigat Transfier Triatlon Half IronMan, în proba de ștafetă mixtă.
În 2025, a câștigat X-Man România Triatlon Half IronMan. Tot în 2025, a înotat timp de 24 de ore pe Dunăre și a parcurs peste 52 de kilometri în cadrul Swim4Dreams - Open Water Festival - 72DusÎntors. La Atlantis Man Mangslia România s-a clasat pe locul 4 la categoria sa de vârstă.
În 2026, a câștigat maratonul de înot de 15 kilometri pe Canalul Siderurgic de la Călărași.
În spatele acestor rezultate sunt 52 de ani în care Cami a acumulat nu doar kilometri, ci și experiență: în antrenamente, în competiții, în ape liniștite și în ape dificile, în situații în care corpul spune că e suficient, dar trebuie să mai continui.

Mai rămăsese un singur mare lac din România: Razelmul.
De această dată, provocarea a venit cu toate elementele pe care le poate aduce apa deschisă: întuneric, lumină, accesibilitate, distanță, întuneric, soare, vânt, valuri, curenți, vuiete, temperatură, și oboseală. Ploaia a netezit calea răcorind apa lacului cu o zi înainte.
Experiența acumulată de Cami capătă o altă dimensiune.
În ape deschise, oricât de experimentat ar fi înotătorul, nu trebuie să fie niciodată singur. El are nevoie de profesioniști care să-i fie alături.
Pentru Cami, unul dintre acești oameni este Buse Adrian .

Prieten din copilărie Bușe i-a asigurat suportul de siguranță în traversări precum cele de la Snagov, Colibița, Siriu și Izvorul Muntelui și în provocarea celor 24 de ore de pe Canalul Siderurgic. Din caiac, el nu este doar omul care ține pasul cu înotătorul, ci și cel care observă apa dintr-o altă perspectivă și poate interveni atunci când este nevoie.
Deținător al certificării Paddle Safer Award, Bușe tratează siguranța ca pe o regulă, nu ca pe un slogan.
Experiența celor doi a dus și la elaborarea unei proceduri pentru intervenția și salvarea unui înotător aflat în dificultate.

Asta înseamnă, de fapt, să trăiești atât de mult timp în apă: să acumulezi experiență, să o împarți și să înveți că performanța unui om este posibilă și datorită celor care îi sunt alături.

Și acum începe feeria despre care ei nu știau🎉

Cami a ajuns de la Sarichioi la Gura Portiței înotînd, Bușe padelînd . Dar apa a adunat mult mai mult: caiaciști de aventură, caiacistă de performanță caiaciști amatori, barcagii, oameni care pur și simplu iubesc să fie pe apă, oameni care trăiesc lîngă apă…
Printre ei sunt și „elfii” Moșului Canotcă — oameni care sunt acolo sau in umbră pentru o cauză în care cred. Iar despre ei, despre felul în care iubesc copiii dintre ape și despre cm au ajuns în canotca moșului urmează să mai cotrobăi în sacul cu povești

Urmărește, dă mai departe dacă te-a atins ceva. Poți face parte și tu din poveste, poți fi și tu picătură a apei mișcate de Cami.

Susține și tu bucuria adusă pe ape aici: https://donate.stripe.com/aEU5oif2b6XCgQE5kl

Fascinația mea pentru apă ( făcând abstracție de la faptul că 9 luni suntem și noi între ape 😅)a început ca o "rotiță" la aventura înotului pe Dunăre, de la izvoare până la km 0. Atunci nu știam că acel km 0 avea să-mi schimbe viața. De acolo au început, încheiat prietenii, conexiuni, întâlniri, situații și învățături extraordinare.
Poate tocmai de aceea mă atrage și astăzi km 0: pentru mine, nu este doar locul în care Dunărea își încheie drumul, ci un loc de unde încep mereu alte experiențe.
Dunărea unește. Iar uneori, fără să-ți dai seama, te duce exact acolo unde trebuia să ajungi. De data asta chiar m-a făcut hotchpotch.
Înotul Razim, un succes memorabil. Mă întorc cu Cameliu Costache , avem timp acum să stăm de taină. Vorbim, vorbim, iar eu am creierul vraiște. Nu mai știam câte întrebări îmi trecuseră prin minte și câte mai aveam de pus. Încercam să înțeleg de ce se întâmplase tot ce se întâmplase, ce însemnase ceea ce simțisem acolo și cm fusese posibil să urmăresc, în același timp, atâtea energii diferite fără să clachez.
Îl ascult pe Cami și se cristalizează ceva important: acolo s-au întâlnit mai multe lumi: lumea lui Cami, lumea înotătorului, lumea dură a salvatorului, lumea caiacului de performanță, lumea caiacului de aventură, lumea caiacului de relaxare, lumea bijutierei care a ales să se mute cu drag la Sulina și să se inspire și să inspire din lumea dintre ape, lumea unui om dintre ape care, asemenea multor oameni crescuți aici, a plecat pe ape, doar că a ales să se întoarcă, lumea pescarului și barcagiului de pe Razim, comunitatea rușilor lipoveni a căror uși au fost deschise pentru noi cu drag la sărbătoarea lor cea mai importantă, masa lor întinsă ne-a sărbătorit, lumea cifrelor care e rece ca apa Razimului dar e necesară să miște valurile și lumea mea hotchpoch fascinată de viață.
Și toate acestea unite pentru un vis.
Atunci am înțeles că povestea nu putea fi doar despre Cami.
Trebuia să fie despre toți cei care se întâlniseră, într-un fel sau altul, în „Canotca Moșului” in acest an 2026, într-o toamnă târzie.
Mi-a venit în minte ceva:
Oare te-ai gândit vreodată câtă apă a pus în mișcare un om în peste 50 de ani de înot?
Nu câți kilometri a înotat. Asta putem măsura.
Ci câtă apă au împins, tăiat și ridicat brațele lui Cami în mai bine de cinci decenii de antrenamente, concursuri, traversări, maratoane și ape deschise?
Sute de kilometri pot fi trecuți într-un tabel. Orele de antrenament pot fi numărate. Rezultatele pot fi puse în clasamente.
Dar apa?
Apa pe care au împins-o brațele lui, în fiecare antrenament, în fiecare bazin, în fiecare lac, în fiecare mare?
Pe aceea nu o mai poate calcula nimeni.
Și poate că nici nu trebuie.
Am putea aduna toată apa pusă în mișcare de Cami cu apa prin care au crescut copiii Deltei? Am aduna apa pusă în mișcare de brațele lui, padele, motoare și, iată, începem să înțelegem o legătură care, la prima vedere, pare greu de explicat.
Cami a ales apa, toți am ales apa.
Copiii dintre ape s-au născut în ea.
El a intrat în apă pentru prima dată la 5 ani, după ce fusese la un pas de înec. Tatăl lui nu l-a ținut departe de apă. L-a dus să învețe să înoate.
De atunci au trecut 52 de ani.
Cinci decenii în care apa a devenit pentru Cami sport, disciplină, provocare și, în cele din urmă, o parte din viața lui.
Pentru copiii din Delta Dunării, apa are însă o altă poveste.
Ei nu trebuie să aleagă să intre în ea.
Apa este deja acolo.
Este lângă casă, între sate, pe drumul spre școală, spre familie, spre ceilalți oameni. Barca devine parte din cotidian, iar anotimpurile, vântul și nivelul apei pot schimba felul în care arată o zi obișnuită.
Două lumi.
Un sportiv care și-a petrecut viața învățând apa.
Și niște copii care au învățat să-și trăiască viața printre ape.
Și atunci apare Razimul.
Poate că nu întâmplător tocmai aici s-au întâlnit poveștile lor.
Pentru Cami, Razimul a fost o provocare sportivă: 31,5 kilometri parcurși în 13 ore și 26 de minute, în apă rece, cu vânt, valuri și oboseală.
Dar, de data aceasta, nu a intrat în apă doar pentru el.
A intrat pentru copiii dintre ape.
Pentru „Moș Canotcă”.
Pentru o lume pe care a început să o descopere nu din postura sportivului care traversează apa, ci din perspectiva omului care a înțeles că, pentru alții, acea apă este însăși lumea lor.
Poate că aceasta este explicația cea mai simplă pentru atracția lui Cami către copiii Deltei.
Nu pentru că poveștile lor sunt identice.
Sunt foarte diferite.
Ci pentru că, undeva între ele, există aceeași apă.
Cami a petrecut 52 de ani mișcând-o.
Copiii au petrecut o viață învățând să trăiască printre ea.
Iar la Razim, pentru prima dată, cei 31,5 kilometri înotați în 13 ore și 26 de minute au avut și chipuri: copiii dintre ape. Copii pentru care apa nu este doar locul prin care treci.
Este locul în care crești.
Și poate că, dacă am putea măsura cu adevărat toată apa mișcată de brațele lui Cami în 52 de ani, am descoperit ceva și mai interesant:
că apa devine punte: unește oameni, aduce în viața lor povești fabuloase și deschide drumuri către lumi pe care altfel poate nu le-ar fi întâlnit.
Se transmite.
Dintr-un om în altul.
Dintr-o poveste în alta.
Dintr-o generație în alta.
Iar acum, o parte din apa pe care Cami a înotat-o toată viața a luat drumul către copiii dintre ape.
Drumul către canotca Moșului.
Urmează să mai scoatem povești din sac.

Urmărește-ne , dă mai departe dacă te-a atins ceva. Poți face parte și tu din poveste, poți fi și tu picătură a apei mișcate de Cami.
❤️
Susține și tu bucuria adusă pe ape aici: https://donate.stripe.com/aEU5oif2b6XCgQE5kl

😎🚣‍♂️🏊‍♂️💙

Razelm for Joy