Alina Delcaru

Aaaa… about the 🍑😅 you can skip that 🤪

Dar cel mai important compliment pe care mi-l poate face o clienta este sa spuna ca s-a simtit inteleasa in cabinetul meu 🩵 I love that!

REZULTATUL VINDECAT al cele mai naturale variante de micropigmentare 🩵
Imediat după procedură, orice lucrare poate arăta bine. Testul real vine după vindecare.

Fără goluri, fără aspect artificial și fără nevoia de a corecta forma în fiecare dimineață. Doar sprâncene naturale, integrate perfect în fizionomie.

Da un follow acestei pagini si salvează postarea. S-ar putea să mă cauți mia târziu… 🩵☺️

REZULTATUL VINDECAT al cele mai naturale variante de micropigmentare 🩵

Pentru ea, micropigmentarea nu a însemnat o schimbare dramatică. A însemnat să nu mai vadă golurile care o deranjau și să se simtă bine cu sprâncenele ei în fiecare dimineață.

Un rezultat reușit nu îți schimbă chipul. Îți completează natural ceea ce lipsea.

Da un follow paginii mele. Simt eu ca nu-ti vei mai scoate tehnica asta din gand…

REZULTATUL VINDECAT al cele mai naturale variante de micropigmentare 🩵

Sprâncenele ei aveau goluri și nu aveau densitatea pe care și-o dorea. Am completat exact cât era nevoie, fără să le fac grele, rigide sau evidente.

Acesta este rezultatul vindecat: natural, aerisit și suficient de discret încât să pară al ei.

Ea își dorea densitate, dar nu voia sprâncene desenate. Voia să umple golurile și să poată ieși din casă fără să le machieze.

După vindecare, exact asta a obținut: sprâncene definite discret, fără contururi dure și fără aspect artificial.

REZULTATUL VINDECAT al cele mai naturale variante de micropigmentare 🩵

Înainte de micropigmentare, sprâncenele ei aveau goluri și nu păreau suficient de dense fără machiaj.

După vindecare, forma este completă, culoarea este discretă, iar rezultatul se integrează firesc printre firele naturale. Nu mai trebuie să le deseneze zilnic și nici să verifice dacă machiajul a rămas la locul lui.

Uneori, cariera iti cere sa rupi in doua, sa renunti la tine insuti…

Eu am simtit asta in aceasta zi despre care pot vorbi abia acum, după două luni.

În ziua în care a murit bunica mea eram la Chișinău, la conferința Sisters Forum. Și, cu durerea aceea în suflet, am urcat pe scenă.

Am rugat publicul să nu mă aplaude. Doliul era prea proaspăt, iar aplauzele ar fi fost prea mult pentru mine.

Nu exista un avion spre casă decât peste câteva ore. Eu eram deja acolo, în fața unor femei care plătiseră un bilet ca să mă vadă și cărora le promisesem că voi avea ceva valoros de oferit.

Așa că le-am oferit tot ce am putut în acea zi.

Cum urci pe scenă și îți faci treaba când tocmai ai pierdut un om pe care îl iubești?

Nu urci tu.

Urcă trupul tău. Vorbește, zâmbește, își amintește ce are de spus și duce totul până la capăt.

Iar tu te ghemuiești undeva, foarte mică, înăuntrul tău, și continui să jelești.

Mi-am încheiat discursul cu o rugăciune. Apoi am plecat direct spre aeroport, ca să ajung la căpătâiul femeii care m-a crescut și mi-a schimbat scutecele.

Dacă nu v-aș fi spus această poveste, probabil nu ați fi știut niciodată că, în spatele unui costum scump și perfect călcat, se afla un trup care suferea.

Asta este marea megie pe care o putem face noi oamenii: ne ascundem durerea. O ascundem ca sa ne facem treaba. Să ne respectăm promisiunile. Să mergem înainte, chiar și atunci când ceva din noi a rămas în urmă.

Dar poate că durerea nu trebuie ascunsă de fiecare dată.

Poate că, uneori, are nevoie să fie văzută. Eu o las aici…